Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi (FILIT) a dat liceenilor ocazia să cunoască mai îndeaproape literatura română contemporană. Pe 23 octombrie 2013, în sala de festivităţi a Colegiului Naţional „Emil Racoviţă” Iaşi, elevii şi profesorii colegiului nostru au purtat un dialog cu scriitorii Filip Florian şi Petru Cimpoeşu. A fost o întâlnire care a acoperit măcar o parte din lipsa literaturii române contemporane din programa şcolară, şi, cu siguranţă, a avut un impact mult mai important decât ar fi avut câteva pagini dintr-un manual sau o oră de literatură în clasă.
Literatura în lumea culturii vizuale
Cum priviţi posibilitatea ecranizării unora dintre cărţile dumneavoastră?
Petru Cimpoeşu: Am deja două contracte de ecranizare a unor cărţi. Filmul e altceva decât literatura, este o industrie. Are şi avantaje, căci e mai uşor de urmărit o poveste în 2 ore decât să pierzi câteva nopţi ca să o citeşti. Dar sunt, desigur, şi dezavantaje, cheltuiala pentru un film rezonabil este mult mai mare decât pentru o carte. Apoi, sunt cărţi greu de realizat cinematografic. Scott Fitzgerald, de pildă, un mare scriitor, nu a avut deloc succes ca scenarist.
Pe de altă parte, consumatorul de azi pune tot mai mult accent pe imagini, se citeşte prea puţin. Cuvântul dezvoltă un anumit fel de a judeca lucrurile, pe care imaginea nu-l va dezvolta niciodată. Se pare însă că, în zilele noastre, totul se mută către imagine şi, din cauza asta, chiar tipul de judecată umană se schimbă. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Poate e bine, dar eu nu pot să înţeleg de ce societatea de azi nu mai vrea să citească.
Cărţile vin din cărţi
Ce cărţi v-au plăcut şi v-au marcat în adolescenţă?
Filip Florian: Mai mult decât orice, îmi amintesc bucuria lecturii. La vârsta aceea, lectura e ca o vrajă. Cărţile pe care le citeam atunci, astăzi sunt titluri care nu mai spun nimic: „Vitea Maleev” a lui Nicolai Nosov, sau „Pe Donul liniştit” a lui Mihail Şolohov. Pentru cartea asta, 3 zile nu am ieşit din casă, eram în transă, în timp ce prietenii mei mă strigau să ies la fotbal. E prima carte care m-a smuls de la fotbal, ori fotbalul pentru mine însemna cam 80 % din timp, în copilărie.
Ce cărţi citiţi? Sunt cărţi care v-au influenţat stilul?
Petru Cimpoeşu: Un bun scritor e, în primul rând, un bun cititor. Eu am citit de 3 ori „Muntele vrăjit” şi de fiecare dată mă întreb cum a putut Thomas Mann să scrie aşa ceva. Visam să scriu ca Marin Preda, dar nu mi-a ieşit. Am imitat tot felul de scriitori: George Bălăiţă, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu. Târziu mi-am dat seama că trebuie să scriu cum pot eu, nu cum pot alţii.
Am descoperit în clasa a X-a o carte de Albert Camus – „Mitul lui Sisif”, care începe cam aşa: „singura problemă adevarată a filosofiei este dacă viaţa merită să fie trăită”. De acolo pornind, am început să citesc Dostoievski, Kafka, Cervantes...
Există autori care v-au influenţat stilul?
Filip Florian: Cărţile vin din cărţi. Nu cu copy-paste, nici ca în cazul şcolilor cu discipoli care scriu à la manière de... E imposibil să nu fii influenţat când scrii, dar în mod inconştient. Însă fără a fi citit nu se poate. Sunt scriitori care, atunci când se apucă de o carte, ştiu ce vor să facă şi îşi fac o listă de lecturi, nu ca să se inspire, ci mai curând ca să intre în atmosferă.
Attila Bartis, de pildă, înainte de a scrie „Tihna” a citit „Muntele vrăjit” de două ori, dar nu e nicio legatură între cartea lui şi cea a lui Thomas Mann.
Literatura în programa şcolară
Vă vedeţi în manuale peste 20 de ani?
Filip Florian: Nu, în România nu, trebuie să mori întâi. Poate la lecturi suplimentare, contemporane, la sfârşitul manualelor. E o ruptură mare între clasicii studiaţi şi ce se scrie acum în România. Aş vrea să existe în programă o felie mult mai aproape de literatura contemporană, nu an de an, dar măcar un trimestru din patru ani de liceu. Ar crea o legatură între elev şi ce este în librării. Atila Bartis e în manualul din Ungaria de când avea 30 de ani.
Petru Cimpoeşu: Nu putem să nu îi citim pe Creangă sau pe Slavici. Nu putem să nu le punem portretele pe perete. Problema e, însă, cu programa şcolară. Eu aş introduce, de exemplu, ore de imitaţie. Aş lua un text de Cărtarescu, în clasa a XI-a, să încercăm să scriem ca el. Înveţi mai bine făcând un lucru decât discutând despre cum se face.
Profesorul ideal de literatură
Cum e profesorul ideal?
Petru Cimpoeşu: Nu sunt profesor, dar cred că profesorul nu trebuie să „asculte”, ci să provoace curiozitatea de a citi. Am citit la 30 de ani „Lumea în două zile” de George Bălăiţă. Era un roman lăudat în toată presa de atunci. Am citit 20 de pagini şi am lăsat-o, pentru că nu înţelegeam nimic. Aveam însă un prieten în Vaslui, poet, Ion Enache, care mi-a explicat totul în aşa fel încât mi-am dat seama că e o carte grozavă. Mi-a dat nişte elemente de sprijin, mi-a provocat curiozitatea, mi-a dat un fir călăuzitor şi m-a făcut să descopăr acea carte, pe care am citit-o apoi de 3 ori. Cred că un profesor bun este cel care îţi provoacă această curiozitate.
Filip Florian: Mie îmi place profesorul din „Dead Poets Society” – de profesorul acela m-aş îndrăgosti.
Munca de scriitor
Vă reproşaţi ceva?
Filip Florian: Nu am ales să fiu scriitor, nici nu mă consider scriitor, nu sunt membru în asociaţia scriitorilor. Spun despre mine că îmi place să scriu. Faţă de familie, da, poate, pentru că îi cam chinui. Cartea mă absoarbe cu totul, îmi răpeşte mult timpul pe care aş vrea să îl petrec cu soţia şi cu copilul. Mi se pare uneori că fac ceva egoist, că le fur lor ceva. Scrisul – îl iubeşti enorm, dar pe de altă parte te seacă. Mă tem de momentul când o să constat asta.
Sună lenininst, dar scrisul e o muncă uriaşă. Cine crede că te aşezi, vine îngeraşul şi ţi şopteşte ce să scrii, se înşeală amarnic. Eu muncesc ca un câine, ca un rob, 12 ore pe zi, şi dacă, după aceste ceasuri, reuşesc să păstrez o jumătate de pagină, e o zi bună pentru mine. Scrisul fără muncă e o joacă, e grafomanie.
Petru Cimpoeşu: Da, că stau prea puţin timp la masa de scris.
Sunt scriitorii ca greierele din fabulă?
Filip Florian: Eu nu cred că lenevesc, dar e o viaţă cu riscuri pe care le-am ales. Când nu voi mai putea, va trebui să fac ceva.
Sunt în România oameni de mare talent care nu scriu pentru că nu au cum, trebuie să muncească în presă sau în alt domeniu. Suntem singura ţară din Europa în care nu există burse de creaţie, şi asta în condiţiile în care avem 20 milioane de oameni. Sunt ţări în care sunt doar 2 milioane de oameni, ca Slovenia, şi în care sunt burse de creaţie. În Germania îşi pun problema că s-ar putea ca valoarea literaturii germane să fi scăzut pentru că scriitorii o duc prea bine. Dacă ar exista astfel de burse, s-ar vedea imediat, inclusiv în privinţa afirmării internaţionale.
Viaţa de scriitor
Ce influenţe a lăsat fratele dumneavoastră asupra dumneavoastră, în afară de modul în care aţi scris cartea „Băiuţeii”?
Filip Florian: Suntem aşa de buni prieteni, stăm aşa mult timp împreună, încât e greu de spus cine în ce fel îl influenţează pe celălalt.
Aţi avut momente de cumpănă în viaţa de scriitor?
Petru Cimpoeşu: De fiecare dată când mă aşez la masa de scris, am un moment de cumpănă.
Filip Florian: Nu, inspiraţia nu se risipeşte. Trece timpul, ceva se întâmplă cu tine, indiferent dacă vrei sau nu să accepţi. De la un an la altul, deşi eşti acelaşi, nu mai eşti. Nu am recitit niciodată nimic din ce am scris. Am dat totul când le scriam, nu văd motive să mă întorc, nu mă reîndrăgostesc de propriile cărţi. Marea mea mulţumire a fost când am scris prima carte. Atâta vreme am tânjit – a fost un dar de la Dumnezeu, o bucurie atât de mare, încât restul păleşte. Munceşti, pui suflet, te bucuri la fiecare carte, dar bucuria aceea e irepetabilă. A rămas plăcerea scrisului în sine, dar fără dorinţa uriaşă de a fi publicat. Îmi doresc în fiecare zi să mai pot scrie.
În ce moment al vieţii v-aţi dat seama că vreţi să fiţi scriitor? Că povestea dumneavoastră merită ascultată, citită?
Petru Cimpoeşu: Eram mic, prin clasa a şaptea sau a opta când fratele meu a zis odată că vrea să se facă scriitor şi am avut, aşa, un fel de revelaţie. Eu credeam că toate cărţile sunt scrise de oameni morţi, de semizei. Fratele meu nu a ajuns scriitor, e profesor de matematică. Dar am înţeles atunci: cărţile sunt scrise de oameni ca mine. Pe urmă, la liceu, făceam versuri, mai bine zis rime, mergeam la cenaclu. Îmi plăcea acolo fiindcă aflam diferite lucruri şi parcă mi se deschidea mintea.
Ştim că artiştii sunt mai sensibili. Cum vede un scriitor viaţa? Dar copilăria?
Filip Florian: Văd viaţa la fel ca orice om. Când pescuiesc sau pun murături nu sunt scriitor. Atunci uit că scriu. Scriitorii sunt oameni ca toţi ceilalţi. Toţi suntem la fel, pentru noi toţi timpul trece prea repede. Important e să facem cu pasiune şi cu plăcere ce facem.
Petru Cimpoeşu: Când mă gândesc la copilul care am fost, mi se pare ca sunt tot eu. Mi se pare că acum sunt ca în clipa în care îmi amintesc prima dată de mine, ca atunci când mă băteam cu fratele meu. Eu sunt tot acela, dar sufletul acelui copil e înmormântat, ascuns undeva sub straturile vieţii. Când aveam 5 ani şi mă gândeam la un om de 30-40 de ani, mi se părea că acela e un om foarte bătrân. Am acum 60 de ani şi nu mi se pare ca sunt bătrân deloc.
Relaţia cu editurile, cu publicul, cu succesul
Visul meu este să devin scriitor. În clipa aceasta mă întâlnesc cu visul meu. În afară de talent, de nebunie, de confirmarea talentului – mai trebuie ceva sau e de ajuns?
Petru Cimpoeşu: Nu e nevoie de nebunie. A existat în Iaşi un mare poet – Mihai Ursachi. I s-au cerut la un moment dat 10 recomandări pe care le-ar face unui tânăr scriitor, iar el a răspuns cam aşa: prima recomandare: lasă-te de scris!; a doua recomandare: lasă-te de scris!; a treia recomandare: lasă-te de scris! Şi tot aşa, până la a zecea: tot nu te-ai lasat de scris? Atunci continuă!
E un mare risc să te apuci de scris fără să ai ceva de spus. Dacă ai ceva de spus, nu contează cine ce îţi spune, tu îţi vezi de scris. Scriitorii adevăraţi scriu pentru că nu pot să nu scrie.
Cum putem deveni cunoscuţi?
Petru Cimpoeşu: E cel mai uşor lucru. La TV, cu Simona Sensual. Literatura nu e o competiţie, de pildă, între mine şi Filip Florian, ci o luptă şi o competiţie cu cuvântul pe care îl scriu. Relaţia mea cea mai dramatică este cu hârtia albă. Mihaela Rădulescu – iată, este un scriitor de succes. Citesc însă o carte de un scriitor obscur, care s-ar putea să îmi spună mai multe decât ea. Semnificaţia pe care o transmiţi şi munca, astea contează, nu afirmarea.
E o diferenţă între marketing şi literatură. Poate îi veţi descoperi pe acei mari scriitori care stau ani de zile în anonimat. Vedetele de azi sunt la TV, nu în librării. Răsplata scriitorului este chiar faptul că scrie. Sunt mulţi care scriu prost, dar fac multă gălăgie, şi poate de asta literatura este discreditată. În filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor sunt 90 de membri. Patru sunt sigur scriitori, ma întreb mereu ceilalţi ce or fi?
Filip Florian: Problema este că vrem succes fără a scrie, vrem să fim neurochirurgi fără să facem ceva. Vreau să fiu cel mai bun vârf de atac, dar dau cu stângul în dreptul. Dacă scriem cărţi geniale, asta rezolvă problema succesului. Succesul lui Cimpoeşu în Cehia, unde a primit cel mai important premiu literar, este meritul lui şi al traducătorului.
Literatura în context
Există un complex al scriitorului din Europa de Est? Dar un complex al cititorului din Europa de Est?
Filip Florian: Da există. Dar la mine nu. Mircea Cărtarescu, de pildă, se plânge, crede că dacă era în Occident, literatura lui ar fi fost de încă o sută de ori mai cunoscută decât este deja. Mie îmi place estul – e o lume în care avem acces la tot ce are vestul, dar, pe de altă parte, e o lume în care lumile se împletesc. Găsim aici tot felul de chestii – mistice, medievale, care pentru literatură sunt aur curat. Drumurile de ţară, superstiţiile, vrăjile, totul e o sursă de inspiraţie. Un străin cu care mă plimbam printr-un sat românesc şi a văzut o cireadă de vaci întorcându-se seara acasă, spunea că în Canada, dacă s-ar vedea o singură vacă liberă pe stradă, 50 de oameni ar suna alarmaţi la poliţie. Cred că şi cititorii sunt mai câştigaţi aici.
Petru Cimpoeşu: Înaintea lui Cărtărescu a fost Eugen Ionescu. El zicea: „dacă aş fi francez, aş fi genial”. Într-un fel, avea dreptate. Multă vreme am fost un anonim. După revoluţie am venit în Iaşi cu „Povestea Marelui Brigand”, care mi se pare cea mai bună dintre cărţile mele. Am dus-o la o editură, şi, peste trei luni când am revenit, era pe acelaşi raft, nedeschisă. Mă gândesc, de pildă, la Bacovia. Cât a stat în Bacău, nu ştia nimeni de el, era un beţiv care îşi pierdea vremea prin cârciumi. După ce a mers la Bucureşti, a luat premii, a început să fie cunoscut. Acum este un reper al literaturii române.
Filip Florian: Scriitorii adevăraţi nu se gândesc cu ce să îi mai răsfeţe pe cititori. Mulţi aşa-zis scriitori scriu ce se vinde. Cărţi submediocre, dar care poartă semnătura unui englez sau american, se vând mult mai bine decât cărţile unui sârb genial. Asta ţine şi de fobiile şi prejudecăţile românilor. Editorii spun cu cinism: e o carte genială dar nu se va vinde, deci nu o public.
Cât de mult a marcat comunismul literatura vremii?
Petru Cimpoeşu: Scriu de 4 ani o carte în care încerc să dau seama despre experienţa mea de dinainte şi de după revoluţie. Vouă vă este imposibil să ştiţi cum a fost. Dacă zece oameni ar povesti despre asta, ar ieşi zece lumi diferite. Vin dintr-o familie modestă, am fost pionier, UTC-ist, un an şi jumătate membru de partid. Până la 20 de ani am fost convins că socialismul este cea mai justă orânduire, până mi-am luat viata pe cont propriu. Atunci am început să înţeleg constrângerile, nedreptăţile. Nu mi-e ruşine cu trecutul meu. Nu am fost un dizident, nici nu m-ar fi luat nimeni în seamă. Am publicat două cărţi în regimul comunist – făceam parte din generaţia optzecistă, care a avut o atitudine evazionistă. Eu sunt de stânga, dintr-o familie modestă, devotată acelui regim. Nu pot să reneg acel trecut. Sunt de stânga, dar raţiunea îmi spune că e ceva în neregulă cu asta. Eu cred că nu trăim într-o societate capitalistă, o democraţie occidentală. E mai curând o societatate latino-americană, fiecare se descurcă cum poate, sunt şi acum abuzuri la fel ca în comunism.
Traducătorul recreează cartea
Petru Cimpoeşu: De la acest festival nu ne aşteptăm să înceapă traducătorii să alerge după scriitorii români. Dar în zece ani, dacă se va ţine acest festival, se vor vedea rezultatele. Cu traducerea cărţii „Simion Liftnicul” a fost un joc al hazardului. Florin Lăzărescu mi-a făcut cunoştinţă cu un scriitor ceh, la un târg de carte. A trebuit să cumpăr o carte de-a mea de la stand, ca să i-o dau, că nu eram pregătit. Mi-au spus prin email că ar fi bine să ma duc la Festivalul din Praga. Nu m-am dus, cartea a luat premiul I în lipsa mea, iar traducătorul a încasat banii pentru ambele premii – şi de traducător şi de scriitor. Cred că-l merită, pentru că dacă nu rescria el cartea, nu luam premiu. Ca să vă dau un alt exemplu, „Omul fără însuşiri”, de Robert Musil, este, de fapt, cartea lui Mircea Ivănescu. Traducătorul recreează cartea.
A consemnat prof. Genoveva Cerchez