Miercuri, 26 Iunie, 2019
   
TEXT_SIZE

PENTRU SESIZAREA NEREGULILOR APĂRUTE ÎN ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA EXAMENELOR NAȚIONALE SUNT PUSE LA DISPOZIȚIE URMĂTOARELE NUMERE DE TELEFON
TELEFON VERDE NAȚIONAL
0800 801 100
TELEFON VERDE AL I.S.J. IAȘI
0800 816 232

http://www.educatiepentruviitor.ro

site dedicat semnalării eventualelor fapte de corupție

Dar de vară

Călătoria este şi a sufletului dacă se îndeplinesc trei condiţii: pas vioi, voie bună şi oameni buni. Le-am avut pe toate şi încă mai mult, aşa că rezultatul a fost neaşteptat de mare, dar bine meritat ca să intre în amintirea noastră.

Nu mai ştiu cum ne-am strâns, după multe ore nedormite aruncate prin bagaje întredeschise, patruzeci şi ceva de suflete – clasa a X-a B, a XI-a A, doamna profesoară Cerchez, domnul profesor Şerban, doamna profesoară Ilucă şi doamna profesoară Bogdan, într-o corabie, care avea să ne fie făuritoare de amintiri. Entuziasmul s-a trezit de la prima oră a dimineţii şi s-a manifestat din primele clipe după infectarea cu oameni fericiţi... o boală de care am suferi cu drag. Printre note muzicale răsfrânte şi râsete colorate neîntrerupte, ne-am îndreptat spre un popas – în timp, în spaţiu şi în mic – la Muzeul Oului din Vama.

Ochii ne-au alunecat a mângâiere pe suprafaţa lucioasă sau cerată a ouălor lucrate de mâini fine. De la modele tradiţionale din Bucovina, până la peisaje de amploare pictate sau perforate, de la oul de găină până la cel preţios de lebădă sau cel gelatinos de crocodil, au trecut toate pe sub privirile noastre ca o adevărată mărturie a simbolizării frumuseţii lumii pusă în mâinile oamenilor.

Şi invers, cum frumuseţea poate izvorî din mâinile oamenilor, ne-am apropiat de casa George Coşbuc. Rezonând în cântec şi în cuvinte, elevi şi profesori, cu „Poetul”, am reînviat imaginea vremurilor de altă dată, a mult iubitei Zamfire şi a mult îngreunatului trai, dar a preafrumoasei artă a scrisului înălţător. A alunecat muzica pe razele acelei după-amiezi aşa cum a alunecat pana pe corzile chitarei domnului profesor. Colega noastră a cântat cum ar fi cântat Zamfira pentru Coşbuc, iar o alta a recitat aşa cum ar fi făcut-o el ei...

Spre asfinţit am debarcat pe o insulă mareee... de verdeaţă, de aer curat şi de lumină cum numai la Săcel poate fi. Munţii ridicându-se în preajma noastră ne-au ţinut într-o dulce îmbrăţişare. Aceeaşi îmbrăţişare, de data aceasta caldă, am regăsit-o venind din partea gazdelor pensiunii – adevărat „Cristal” în inima aceea de stâncă. După o oră de odihnă sufletească şi trupească (deşi am fi dus bucuroşi oboseala până la capăt), am mai primit o răsplată. Cea de peste an, cea de care uitasem şi poate de aceea bucuria a fost mai mare, cea care ne-a pus sub semnul remarcării şi preţuirii spuse sau nespuse: premierea sfârşitului de an şcolar. Încununaţi cu flori nemuritoare într-un peisaj silvestru proaspăt, am devenit mai liceeni cu un an.

Şi pentru a ne dovedi demnitatea de a ne însuşi această vârstă, ca oricare alt peţitor din basme, am plecat într-o călătorie... să peţim munţii. O trecere cu telescaunul prin văzduh la câţiva metri deasupra pământului ne-a revelat imaginea şi sentimentul libertăţii. Îngrădită pentru noi de munţi, dar nu şi pentru şoimul care desena linia orizontului, ea ne făcea să privim cu alţi ochi peisajul silvestru cu oaze de soare. Brazii înalţi şi impunători iubeau cerul în cele mai frumoase şi variate nuanţe de verde, iar ici pe colo, unde azurul roşea, apărea câte un nor. Cu crestele în spate şi în aparat, la propriu şi la figurat, am imortalizat primii fiori de libertate şi bucuria începutului unei renaşteri şi a unui drum şerpuitor spre Cascada Cailor. Abia ieşisem din desimea pădurii că s-a şi ondulat printre stânci, subţire şi răsfirată, apoi unită – cascada –într-o grandoare ce cerea imperios recunoştinţa faţă de natură: sentimentul şi recompensa finală a călătoriei noastre.

Dacă aceasta a fost pentru suflet şi trup, acum înclinăm balanţa întru mântuirea sufletului, al cărui izvor l-am descoperit în noi chiar de la intrarea în Mânăstirea Moisei. Cu capul şi inima plecată, am ascultat o poveste despre un fiu plecat la luptă şi călugărit, despre o icoană a cărei casă erau braţele unui copac – semn divin – şi despre o regăsire pe care am simţit-o şi noi. Clădită în jurul acelui trunchi de copac, bisericuţa de lemn purta semnele vremurilor şi ale lui Dumnezeu, dovedindu-şi rezistenţa în timp şi în atac. Caii păgânilor nu mai puteau intra pe portiţa joasă ce îndemna la smerenie. Alături însă, pentru a adăposti sufletele tuturor credincioşilor, în Biserica mare, ne-am închinat la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi am perceput întâmplarea de a fi acolo ca pe o minune.

Următorul obiectiv ne-a revelat de ce avem nevoie de minuni... În amintirea Masacrului de la Moisei din 1944, douăsprezece figuri de piatră impuneau o linişte mormântală. Aminitirea celor două case de lemn incendiate plutea deasupra noastră asemenea capetelor statuilor. Am urcat şi am coborât, în amintirea victimelor, un număr destul de mare de scări încât să ne facă să credem că ajungem până la ei. În stil caracteristic însă, în drum spre autocar, am făcut cunoştinţă cu o căpriţă locală şi am făcut, evident, nişte poze artistice pe şinele de tren.

În continuarea momentului artistic, am avut o seară de muzică – cu domnii profesori diriginţi îndrumători de la chitară şi voce – am cântat şi am învăţat cântece vechi, de munte pentru a orienta sufletul, sau cântece de dragoste tinere, scrise la frumoasa vârstă de şaisprezece ani. O seară cu note muzicale risipite între munţi.

Arhicunoscutul Cimitir Vesel de la Săpânţa nu putea fi trecut cu vederea de către colectivul clasei a X-a B şi a XI-a A în devenire întrucât ei găsesc umorul până şi în cel mai mic lucru, asemenea românilor care au o atitudine haioasă şi faţă de moarte. De la moartea naturală până la cea de ciuda soacrei sau din cauza viciilor, toate motivele erau descrise pe crucile de lemn vibrant colorate în nuanţe predominant albastre. Picioruşele noastre umblau (în mod sinistru, acum că mă gândesc) printre morminte ca şi cum nu ne-am fi aflat într-un cimitir. Doar biserica de alături, splendid pictată si bogată în modele tradiţionale ne punea pe gânduri şi ne îndemna la smerenie şi închinăciune.

Acestea două le-am păstrat în suflet până la Mânăstirea Bârsana şi clădirile adiacente sculptate minuţios în lemn. Luminozitatea era parcă mai mare înăuntru, decât afară. Lumina divină era alb reprezentată în toate icoanele, precum erau şi chipurile sfinţilor. Semnificaţia culorii albe a căpătat atâta sens. O stare de linişte pură te îmbia să te aşezi pe băncuţă şi să priveşţi în sus, către Dumnezeu, să cuprinzi lumină în inimă atât cât o să-ţi ajungă până la reîntoarcere. Când te dai cu un pas înapoi şi priveşti de afară, urcând de la muşcatele de la fereastră până în dreptul crucii din vârf, înălţimea te impresionează doar pentru că ţi se pare că eşti mai aproape de Dumnezeu.

Cu gândul la credinţă şi căutându-i izvorul, te regăseşti în casa bunicii, a străbunicii... care a devenit muzeu pentru tine şi pentru alţii. Muzeul Ţărăncii Române nu este un loc care îţi oferă numai de privit, ci şi de gândit. De gândit la mama gârbovită, aplecată peste războiul de ţesut, lucrând, pieptănând, întinzând cânepa aceea din care abia ieşea un rând de haine. Mama era şi în bucătărie făcând o strachină de pită straşnică şi cea care se îndura să facă o bucurie copiilor ei la Crăciun şi la alte sărbători când le punea păsărici şi mieluşei cu ochi de piper, în palme. Ea ţinea şi de zestrea fetei şi ţesea şi ţesea... să aibă fata zestrea împăturită până în pod (tavan), că altfel nimenea n-o lua. Şi dacă tot am ajuns să vorbim despre căsătorie, am ascultat şi o poveste despre o fată şi-un băiet fără de inel, dar cu un fus. Simbolul peţitului oferit la clacă, fusul avea o piesă care scoasă, îl făcea să se destrame odată cu măritişul sau cu relaţia celor doi. Asta dacă oala roşie era în vârful copacului de lângă prispă (ceea ce însemna că fata e nemăritată). Toate acestea şi încă multe altele ni le-a povestit, desigur, o mamă care recunoaşte oamenii satelor după port, care se bucură să fie întrebată de curiozităţi şi care a primit şi a dat moştenire  bucuroasă o cămaşa de in.

Continuându-ne drumul, pentru o seară, dansul tradiţional a fost împletit cu cel modern şi lent rezultând o alternare de ritmuri şi atitudini. Lumini, muzică, ring, totul a fost pus la punct, iar paşii clasici de meneaito şi macarena, nu au putut lipsi, evident, nici din rândul nostru.

Următoarea zi ne-a mişcat din nou, dar în alt sens... Apogeul istoric l-am întâlnit într-o clădire veche cenuşie, de culoarea trecutului. Într-un orăşel aşa mic nu credeam că se putea ascunde o durere aşa de mare... Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Sighetu Marmaţiei, ora 11:45. Necunoscători încă, intrăm în uimire pe o poartă veche care dădea într-o sală mare. La intrare: o sculptură abstractă aproape nebăgată în seamă şi neînţeleasă. A doua cameră era neagră şi nu, pereţii nu erau vopsiţi aşa. Cu spaimă am descoperit că erau crucile celor morţi pe harta României şi a regiunilor. De la lagăre de exterminare de copii până la deportări, hărţile erau împânzite de umbre cenuşii urmăritoare. Urmărind motivul aglomerării şi al durerii, am intrat pe un coridor de portrete îngrămădite... a celor care au trecut în nefiinţă în acea fostă închisoare politică. Cred că am conştientizat unde mă aflu doar atunci când am dat cu ochii de pereţii înalţi de sârmă care nu lăsau niciun loc neacoperit: uneau etajele, coridoarele de o parte şi de alta a camerei, tot. Am decis că vreau să intru singură în aceste celule ale durerii, fapt ce îl recomand vizitatorilor în devenire.

Un timp de reflectare asupra unui vers scris în închisoare, sau ani de tortură citiţi în două rânduri scrise. Întunecimea „negrelor” sau apropierea cuielor într-o cameră de 60 pe 60 de centimetri. Doar fiorul care îţi trece pe spinare la gândul schingiuirii iarna, într-o cameră doar cu găurile pentru geam, ud pe jos şi fără haine, a umilirii îngrozitoare, pe care nu v-o puteţi imagina. Celule în care au stat înalte personalităţi, oameni care meritau altă soartă: Iuliu Maniu, Ion C. Brătianu. Sute de opere ale lui Nicolae Iorga interzise. Arestări doar pentru a fi iniţiat vreo idee împotriva regimului în intimitatea casei tale, de aici şi frica de gândire. Sute de copii deportaţi puşi la munci neomeneşti. Sau altfel spus, comunismul.

Aici, marea durere a celor schingiuiţi pe nedrept genera dureri şi mai mari în sufletele adevăraţilor oameni care înţelegeau motivul real al torturării. „Toate sunt mărginite, dar durerea NU.” – Mihai Eminescu. Este cea a unui neam întreg.

La sfârşit am rămas cu muţenia. Îmi venea să plâng pentru ei şi pentru noi. Aproape am făcut-o în jurul unei mese rotunde a unui loc de odihnă şi de închinare în curtea memorialului, spre care ajungeai printr-un labirint cu lespezi încrustate sfâşietor în prea multe nume. Pe toate mi le-am imaginat în ipostaza Cortegiului Sacrificaţilor. Şoapta nu îţi era impusă de nimeni, ci doar de conştiinţa ta. Noi am fost, suntem şi vom fi. Oamenii aceia doar au fost. Spre revelare, la ieşire, sculptura „Înviere” a căpătat deodată sens.

Mişcaţi încă de amintirea Memorialului Durerii, ne-am îndreptat spre Moara lui Mecleş: o structură avansată, foarte modernă pentru vremurile ei, utilizând fluxul râului pentru a învârti hainele într-o vâltoare, ce-i drept, cu ajutor nemţesc, dar cu pricepere românească. Fetele au stat şi ele, ca pe vremuri, să toarcă un uium de lână pentru câţiva bănuţi (în cazul nostru, de amintiri).

Spre seară am rămas doar cu jocul aşa că am organizat un „treasure hunt” interesant cu trimitere la obiectivele vizitate, locaţii (chiar cele de cazare „E ca unul, doar că-i doi”, despre numărul vilelor). Am fost şi recompensaţi cu un gând bun din partea organizatorilor şi o Prăjitură a Casei, la fel cum ne-am simţit şi noi la pensiune pe parcursul excursiei. „Am încins” un Activity între domni profesori şi elevi, de la care, trebuie să recunoaştem, am învăţat multe: de la strategii de joc şi de convingere până la cele de încurcare a adversarului. Pionii o mai luau, din când în când razna pe tabla de joc, dar pionul galben s-a îndreptat vertiginos spre câştig.

Către ora 00:00, o surpriză aştepta în spatele uşii. Începutul zilei aniversare a colegei noastre Mocănaşu Theodora l-am marcat cum se cuvine, urmat după-amiază cu ajutorul în secret al doamnei diriginte, şi cu o servire de tort.

Ne-am reapropiat de natură cu o plimbare liniştitoare de la Vişeul de Sus în jos cu mocăniţa. Fiind ultima cale ferată forestieră cu abur din lume, trăieşti bucuria autenticităţii ei şi a ta care eşti în ea. Când nici hotarul geamului nu te mai desparte de natură, o analizezi, o priveşti, o atingi a mângâiere, mulţumeşti şi uiţi. De griji, de toate, chiar şi de colegii din faţă şi parcă eşti unul  şi acelaşi cu un pârâu şerpuitor printre stânci care susură şi colectează: amintiri cu munţi şi cascade, cu toţi colegii la poză, cu o gogoaşă mâncată în fugă ca să nu pierzi trenul, şi cu o ploaie torenţială într-un tren fără geam.

Cum cunoaşterea este tot şi totul este diversitate, am vizitat şi o altă casă tradiţională, şi anume: cea săsească. Cu totul altfel decât cea românească, zugrăvită în nuanţe de albastru intens, cu saloane mari cu lăzi în care se aflau costume de carnaval atent lucrate, era poate la fel de frumoasă. Cu aşternuturi albe cu roşu din 1897, uşi de geamuri înflorate mai mult sau mai puţin funcţionale şi o curte imensă cu hambar şi unelte sute, simţământul acesta de „alt fel” generat de locuinţa săsească ne-a lărgit iubirea pentru frumos şi pentru costumele tradiţionale.

Ultimul obiectiv, dar şi cel mai bogat în învăţături practice a fost Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc. De la cele mai simple unelte de prelucrare a lemnului, până la carul numai din lemn, de la corneciuri la stative şi încuietori, găseam materia primă oriunde priveai atunci, sau în trecut (legende inscripţionate pe toiege de ciobani). Sculpturi ca „Tatăl şi Fiul” cu complexitate aproape zero şi semnificaţie înaltă, dovedesc că strămoşii noştri şi-au construit destinul din tăria lemnului.

Cum douăsprezece ore din zi ni le petreceam umblând prin lumea mare, celelalte douăsprezece ceasuri le rezervam pentru partea noastră de lume. Întâmplările hazlii, râsetele în miez de noapte şi făcutul de curat în cameră la 3 dimineaţa, urmate apoteotic de o vizionare de răsărit, au completat perfect imaginea taberei ca asimilare de cultură şi de clipe cu oameni de nepreţuit.

Cinci zile care ne-au făcut să fim toţi un suflet. Un suflet, în alt suflet – în inima munţilor în plină vară cu ecou.

Poveste povestită de Alexandra Corduneanu

Galerie de imagini

Citatul săptămânii

3-9 iunie 2019
„Pe măsură ce crești, să nu uiți lucrurile frumoase și Citește mai departe ...

Noutati

  • 1

Căutare

Colegiul Naţional “Emil Racoviţă”
Aleea Nicolina nr. 4, 700221, Iaşi - ROMÂNIA
+(40) 232 234 272; +(40) 232 278 214
www.racovita.ro; office@racovita.ro

Login Form