În perioada 18-21 aprilie 2012, în Săptămâna Luminată, elevii claselor a IX-a A şi a X-a A şi profesorii Emanuela Cerchez şi Marinel Șerban au descoperit împreună o parte din istoria, obiceiurile, tradiţiile şi frumuseţile plaiurilor maramureşene.
În prima zi după Paşte am oprit la Vama, unde am vizitat Muzeul Ouălor Încondeiate, creat de artista Letiţia Orşivschi. Nu am ciocnit ouă, pentru că fiecare dintre ele era o bijuterie, o adevărată operă de artă. Am fost surprinşi să aflăm că tradiţia de a încondeia ouă nu este specifică doar regiunii noastre; am văzut atât ouă bucovinene, încondeiate în culori vii sau “bătrâneşti” ori închistrate cu ceară colorată, cu motive geometrice cu simbolism străvechi, cât şi ouă din numeroase ţări ale lumii, din Australia până în Elveţia, din Japonia până în Cehia, ouă de găină, sau de struţ, de crocodil sau de prepeliţă. Am aflat cum se “închistrează” ouăle şi de câtă migală este nevoie pentru aceasta, cum se aplică ceară chiar şi de şase ori pe un loc pentru a obţine o simetrie geometrică fascinantă prin perfecţiunea ei.
Am vizitat biserici de lemn maramureşene la Rozavlea (mai nouă, doar de 300 de ani) şi la Ieud (de pe la 1300, supravieţuind ca prin minune atât invaziei otomane, cât şi ordinelor Mariei Tereza ca toate bisericile din lemn din Maramureş să fie arse). Am avut şi aici o surpriză: copii din sat au oferit fetelor narcise galbene, iar un băiat “mai mare”, de clasa a VIII-a, ne-a povestit cu multe amănunte şi multă pasiune istoria bisericii. Atât de frumos, încât la sfârşit, Camelia, ca noi toţi de altfel, a simţit nevoia să îl îmbrăţişeze. Tot în Ieud am vizitat un muzeu etnografic, înfiinţat şi îngrijit de o familie din sat – familia Pleş. Muzeul nu este mare, doar două case maramureşene (e drept că una dintre ele stă în acel loc de 400 de ani). Am învăţat cuvinte necunoscute sau al căror înţeles iniţial nu îl cunoşteam: am meliţat cânepa, am dărăcit-o ca să alegem fuiorul, am tors, am depănat şi am ţesut la război. Ne-a plăcut că am avut voie să încercăm totul. E drept, nu am reuşit să legănăm şi copilul în covată în timp ce ţeseam :-).
 |
 |
Peste tot căldura oamenilor ne-a luminat sufletele. Am fost primiţi cu drag şi bucurie. Dar probabil mai mult decât atât ne-a impresionat îndărătnicia lor de a-şi păstra credinţa peste veacuri, portul şi obiceiurile. Și probabil Mănăstirea Bârsana a fost cel mai elocvent exemplu. Era vineri, de izvorul Tămăduirii. Era slujbă afară şi ploua. Spre sfârşitul slujbei ploaia a stat, a ieşit soarele şi în lumină am început să vedem oamenii din jur. Copii, femei tinere sau bătrâne, bărbaţi, toţi participau la slujbă îmbrăcaţi în costume tradiţionale maramureşene. Nu stăteau grămada, ci risipiţi pe grupuri şi ascultau slujba cu fruntea plecată. Dar le vedeai sufletul înălţându-se în lumină, în inefabilul creat de glasurile măicuţelor cântând colindele de Paşte.
 |
 |
La Cimitirul Vesel de la Săpânţa am întâlnit o altă formă de expresie a spiritului locului. Albastrul de Săpânţa şi versurile scrise şugubăţ pe cruci amintesc de atitudinea dacilor în faţa morţii. Şi unde altundeva s-ar fi putut păstra mai straşnic acest spirit decât în aceste locuri, unde oamenii îşi apără cu atâta îndărătnicie fiinţa naţională?
Interesant este că fiecare dintre locurile vizitate a reprezentat, cel puţin pentru unul dintre noi, "cel mai impresionant loc". Dar cel pe care aproape toţi l-am considerat "cel mai impresionant moment al excursiei" a fost Memorialul de la Sighet (Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei). Am fost copleşiţi de suferinţele pe care le-au trăit cei care au luptat pentru adevăr şi dreptate, împotriva dictaturii comuniste, cu atât mai mult cu cât nu s-au petrecut în vremuri îndepărtate, este vorba de viaţa părinţilor, a bunicilor sau a străbunicilor noştri. Am rămas în suflet cu vorbele lui Gheorghe Brătianu, eminent istoric şi om politic, mort în închisoarea de la Sighet, pentru că transcend momentul istoric, pot constitui un permanent reper în viaţă: “Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta celor care l-au servit”. Muzeul ne-a pătruns în minte şi în suflet, fiind o îmbinare perfectă între un efort extraordinar de cercetare şi de sistematizare a datelor istorice, între ochiul artistului plastic, care a găsit modalitatea de expresie cea mai percutantă, şi sufletul poetului care a imprimat emoţie fiecărui colţ. Emoţia se amplifică în spirală. La intrare alternează statistici referitoare la numărul victimelor regimului comunist, localizarea închisorilor sau a gropilor comune şi citate al căror mesaj definesc misiunea muzeului. Deşi aceste statistici uimesc, fiindcă ilustrează vizual extrem de clar amploarea fenomenului, nu emoţionează la fel de mult ca următoarea sală, în care din acele statistici se desprind, rând pe rând, destine. Ale celor mai luminate minţi ale României din acea vreme sau ale unor oameni simpli, ale unor familii sau ale unor întregi comunităţi. Statistica se transformă în destin şi din acest moment nu mai vizităm muzeul, îl trăim. Parcurgem fiecare celulă şi fiecare conturează prin cuvânt, culoare, formă şi sunet o faţetă a dictaturii, a terorii, a rezistenţei. Emoţia culminează în celula poeziei scrise în închisori. Pereţii sunt plini de versuri, iar din depărtare răzbat bătăi în codul Morse, modul în care deţinuţii reuşeau să-şi transmită poeziile. În celula imediat următoare sunt descrise forme de tortură inventate şi aplicate deţinuţilor în închisori. Şi devine cu atât mai greu de înţeles cum în aceste trupuri zbrobite sufletul mai respira în versuri. Ieşind în curte, un perete pe care sunt scrise în şiruri nesfârşite numele celor care au murit în închisori mărgineşte un drum în spirală către o masă a tăcerii pe care poţi aprinde o lumânare pentru cei fără de mormânt. Deasupra mesei, printr-o cruce, se vede cerul.
 |
 |
Aşa cum viaţa celor care au creat acest muzeu a fost schimbată, cu siguranţă, pentru totdeauna, la fiecare pas muzeul ne transformă. Interiorizarea cathartică a suferinţei celor care au luptat pentru adevăr, bine, frumos – ce lucruri simple – ne schimbă perspectiva lucrurilor, a evenimentelor şi a rostului.